Diana-Ana

Ce frumoasă şi curată e prietenia adevărată… Se întemeiază pe dragostea sinceră dintre oameni şi pe dăruire. Iar să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi e cea de a doua mare poruncă. Sfinţii, prin viaţa lor, ne arată că sufletul nostru, în adâncul său, după asta şi tânjeşte - să asculte de cuvântul lui Dumnezeu, păzindu-i poruncile. Cum spunea părintele Rafail Noica, poruncile sunt ceea ce sufletul nostru îşi doreşte de fapt. Numai că noi nu ne dăm seama pentru că dorul nostru pentru Dumnezeu îl umplem cu cele ale lumii. De aceea şi suntem nemulţumiţi şi ne tot dorim să avem tot mai mult. Şi avem, dar parcă tot lipseşte ceva… sau, mai bine zis, Cineva. 

L-am scos pe Dumnezeu din vieţile noastre, de aceea nu ne putem astâmpăra setea de a avea. De aceea, de multe ori, prieteniile noastre au de suferit… pentru că nu-L punem pe Hristos între noi, ca El să fie piatra de temelie în relaţia noastră cu aproapele. Ne apropriem de oameni din interes ca să avem noi ceva de câştigat. Sfinţii în schimb ne dezvăluie puţin din Împărăţia ce va să fie…

Sfântul Grigorie Cuvântătorul spunea despre prietenia sa cu Sfântul Vasile cel Mare:

“Ne-am descoperit unul altuia dorinţele, a căror ţintă era iubirea de inţelepciune, viaţa cea lepădată de lume, şi am fost unul pentru altul şi prieteni, şi comeseni, şi rudenii. Amândoi aveam aceeaşi îndeletnicire - virtutea - şi o singură năzuinţă până la vremea plecării de aici: să vieţuim pentru nădejdile viitoare, aşa ca unul prin altul şi unul pe altul să ne  ridicăm către Dumnezeu.” (Extras din: Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, editura Lumea Credintei)

Cuvinte vii, care ne arată trăirea spre care un creştin trebuie să tânjească…